Pierdut pe deal, satul pare părăsit. Nu se-aud glasuri, câinii nu latră. Casele mici stau să cadă, apăsate de trecerea vremii. În cătunul vâlcean Roşoveni vieţuiesc doar două suflete, mătuşă şi nepot. Maria are 85 de ani, Gheorghe, 53. Doar ei au rămas într-o aşezare ce se întinde pe 700 de hectare, singura lor legătură cu lumea fiind un aparat de radio cu lămpi la care ascultă, cât e ziua de lungă, ştiri şi muzică. Să le treacă de urât.
Situat la şase kilometri de centrul comunei vâlcene Măldăreşti, satul Roşoveni este format din câteva cocioabe dărăpănate şi de mult părăsite. Doar două case mai sunt locuite. Cea a lui Gheorghe Nechersu, de 53 de ani, şi cealaltă, a mătuşii sale, Maria Belciu, de 85 de ani. De şapte ani, în sat sunt doar ei. De-a lungul vremii, alungaţi de lipsa curentului electric şi de drumul lung şi greu spre zonele mai populate, oamenii şi- au părăsit vatra. În urmă cu aproape patru ani s-a asfaltat drumul principal, ba s-a tras şi curent electric. Dar nimeni nu s-a întors.
Maria Belciu trăieşte de-o viaţă la Roşoveni. Bărbatul i-a murit de 14 ani şi de atunci, în afară de nepotul Gheorghe, singurele persoane care- i calcă pragul sunt poştaşul, care-i aduce pensia de veteran de 100 de lei, şi primarul din Măldăreşti, care trece uneori să o întrebe de sănătate. Bătrâna aşteaptă cu înfrigurare vizitele celor doi copii ai săi, care vin la ea cam o dată la două luni.
Bătrâna de 85 de ani îşi sparge singură lemnele pentru foc
La 85 de ani, bătrâ- na îşi aduce singură apă de la fântână, îşi taie lemne pentru foc, are grijă de grădină. Iar tovarăş de nădejde îi e micul aparat de radio pe lămpi, la care ascultă ştiri. Şi uneori muzică.
«Ca să-ţi treacă urâtul începi să munceşti orice»
Gheorghe Nechersu are 53 de ani. Locuieşte în Roşnoveni de şapte ani, de când a venit de la Sibiu să-şi îngrijească tatăl bolnav. Pe urmă nu s-a îndurat să lase casa în paragină, aşa că a rămas aici. Gheorghe munceşte ca zilier pe la oamenii din Măldăreşti, comuna de care aparţine satul. “Cred că singurătatea-i cea mai grea povară. E aşa o linişte, că îţi ţiuie urechile. Ca să-ţi treacă urâtul, începi să munceşti, orice”, spune bărbatul. Când simte că nu mai poate, Gheorghe dă fuga la mătuşa Maria, să mai schimbe o vorbă. “Povestim despre păsări, despre vreme, vorbim orice, doar să treacă timpul”, mai spune Gheorghe.
Situat la şase kilometri de centrul comunei vâlcene Măldăreşti, satul Roşoveni este format din câteva cocioabe dărăpănate şi de mult părăsite. Doar două case mai sunt locuite. Cea a lui Gheorghe Nechersu, de 53 de ani, şi cealaltă, a mătuşii sale, Maria Belciu, de 85 de ani. De şapte ani, în sat sunt doar ei. De-a lungul vremii, alungaţi de lipsa curentului electric şi de drumul lung şi greu spre zonele mai populate, oamenii şi- au părăsit vatra. În urmă cu aproape patru ani s-a asfaltat drumul principal, ba s-a tras şi curent electric. Dar nimeni nu s-a întors.
Maria Belciu trăieşte de-o viaţă la Roşoveni. Bărbatul i-a murit de 14 ani şi de atunci, în afară de nepotul Gheorghe, singurele persoane care- i calcă pragul sunt poştaşul, care-i aduce pensia de veteran de 100 de lei, şi primarul din Măldăreşti, care trece uneori să o întrebe de sănătate. Bătrâna aşteaptă cu înfrigurare vizitele celor doi copii ai săi, care vin la ea cam o dată la două luni.
Bătrâna de 85 de ani îşi sparge singură lemnele pentru foc
La 85 de ani, bătrâ- na îşi aduce singură apă de la fântână, îşi taie lemne pentru foc, are grijă de grădină. Iar tovarăş de nădejde îi e micul aparat de radio pe lămpi, la care ascultă ştiri. Şi uneori muzică.
«Ca să-ţi treacă urâtul începi să munceşti orice»
Gheorghe Nechersu are 53 de ani. Locuieşte în Roşnoveni de şapte ani, de când a venit de la Sibiu să-şi îngrijească tatăl bolnav. Pe urmă nu s-a îndurat să lase casa în paragină, aşa că a rămas aici. Gheorghe munceşte ca zilier pe la oamenii din Măldăreşti, comuna de care aparţine satul. “Cred că singurătatea-i cea mai grea povară. E aşa o linişte, că îţi ţiuie urechile. Ca să-ţi treacă urâtul, începi să munceşti, orice”, spune bărbatul. Când simte că nu mai poate, Gheorghe dă fuga la mătuşa Maria, să mai schimbe o vorbă. “Povestim despre păsări, despre vreme, vorbim orice, doar să treacă timpul”, mai spune Gheorghe.
Comentarii